ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (13)

ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (13)

Distribuie daca ti-a placut!

Articol apărut în revista Nexus New Times magazine. 

de Tony Bushby

Lipsa de autenticitate a Cărţii Papilor este astfel dezvăluită, fiind în acest mod revelată şi folosirea cu bună ştiinţă a conţinutului său fals.

Teologul şi deistul Anthony Collins (1676–1729), în celebrul său Discurs al gândirii libere (1713), a pus amplu în discuţie răspândirea literaturii superficiale în spaţiul creştin. El spune (pag. 96): „Pe scurt, aceste texte false sunt foarte comune, fiind întâlnite în toate cărţile publicate de preoţi sau de oamenii bisericii. În mod cert ele susţin autoritatea scrierilor anterioare care au fost contrafăcute, contorsionate sau corupte din alte motive decât cele de a oferi suport pentru articolele de credinţă, ceea ce le probează ingeniozitatea sinistră.“

Fervoarea eforturilor moderne de a suprima, de a pune într-o lumină diferită, de a falsifica şi ascunde adevărata fire a papilor, pe care nici un istoric din afara Bisericii nu o poate aproba, îi face la fel de vinovaţi pe urmaşi precum pe înaintaşii Bisericii care au stabilit acest sistem.

În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Vaticanul şi-a consolidat imaginea, angajând artişti manierişti anonimi să realizeze portrete pioase ale papilor din secolele anterioare. După reglementarea de către Conciliul de la Trent a standardizării imaginilor biblice, Cardinalul Carol Borromeo, cândva valetul Papei Sixtus al V-lea (1585–1590), a înaintat a moţiune în Primul Conciliu Provincial (1565) prin care se interzicea pictarea personajelor creştine fără aprobarea Bisericii.

Carol Borromeo, 1538 – 1584, sfânt italian, cardinal al Bisericii Catolice.

Văzut de admiratorii săi ca un lider al Contra Reformei, a fost canonizat de către Papa Paul al V-lea în 1601.

Portret de Giovanni Ambrogio Figino

Moţiunea a fost admisă, din acel moment artiştii având nevoie de aprobarea scrisă a Cenzorului Artistic al Sfântului Oficiu în toate chestiunile legate de iconografia creştină. Episcopii au fost desemnaţi să îi instruiască pe artişti cu privire la prezentarea standard a diverselor subiecte din Evanghelie, aceştia neavând voie să înceapă vreo lucrare fără aprobarea Bisericii. Astfel, din necesitate, pictorii îi zugrăveau întotdeauna cu bună ştiinţă pe papi cu chipuri senine deşi aceştia erau în realitate „oameni cu caractere dubioase“.

Enciclopedia Catolică, Ed. Pecci, i, pag. 326

 

Aceste picturi apar în lucrările moderne ca simple creaţii ale minţilor unor artişti, căci înainte de secolul al XVI-lea «nu există nici un portret autentic al vreunui Pap㻓.

The Popes: A Concise Biographical History, op. cit., pag. 16.

 

Concluzie

Astfel, în cercetarea noastră focalizată asupra „bunătăţii şi luminii“ creştinătăţii, am reuşit în condiţiile date, doar să zgâriem puţin suprafaţa istoriei papalităţii aşa cum a fost ea consemnată chiar de către Biserică. Acest articol nu este altceva decât o schiţă rudimentară a portretului câtorva papi din cei 264 înşiraţi în lucrarea The Popes: A Concise Biographical History (op. cit.), o prezentare cosmetizată a vieţilor lor, care exclude punerea în discuţie a secolelor cu pontificate duble, triple sau cvadruple. Documentarea figurilor ţipătoare dintr-o lungă linie de papi cu nume ca Adrian, Leon, Clement, Benedict, Bonifaciu, Gregorian, Inocenţiu, Celest, Pius (pios!), Alexandru, Eugeniu (eu, geniul!), Urban şi Ioan, nu intră în sfera acestei abordări critice. Nu avem aici cum să expunem în detaliu războaiele politice fără sfârşit şi asasinatele puse la cale secole de-a rândul de papi şi nici setea infinită de sânge şi lăcomia cumplitei Inchiziţii sau succesiunea nesfârşită de papi criminali, parohii înarmate şi prelaţi pătaţi de sânge.

Şi nici nu e locul aici să vorbim despre acel Papă care se autointitula Lucifer sau despre un alt Papă care a luat bani din trezoreria papală pentru a creşte cel mai frumos armăsar din Europa. Mai este apoi povestea puţin cunoscută a lui Alberic al III-lea, Conte de Tusculum, care a cumpărat Sfântul Scaun pentru fiul său de 12 ani, Theophylactus (Benedict al IX-lea; vezi prima parte) şi de indolenţa Bisericii moderne în descrierea acestuia ca: „…unul dintre cei mai tineri papi, ales unanim de o comisie specială spre bucuria fericiţilor cardinali desemnaţi legitim. Cardinalul Camerlengo este cel care l-a anunţat pe noul Papă la opt dimineaţa în prima zi, iar apoi cardinalii i-au adus primul omagiu (adoratio). După încheierea Conclavului, membrilor acestuia li s-au oferit anumite distincţii şi remuneraţii.“

Enciclopedia Catolică, Ed. Pecci, iii, pag. 255

 

De asemenea, vom povesti cu o altă ocazie despre Conclavul care a ales Papă un cardinal ce îngrozise întreaga Europă prin ordonarea masacrului de la Cesena din 1379, în care au fost ucişi toţi bărbaţii, femeile şi copiii oraşului. Intenţiile încărcate de violenţă din spatele acestui incident cumplit revelează adevărata natură şi adevăratele motivaţii ale capilor Bisericii, această poveste fiind o palmă usturătoare peste obrazul eticii şi pretenţiilor Bisericii.

Din astfel de incidente transpare faptul că papalitatea a privit credinţa adepţilor creştini doar ca pe o uşoară formă de nebunie. Biserica susţine că alegerea fiecărui Papă a fost ghidată de Sfântul Spirit, dar acest ghidaj a fost susţinut însă indirect dar eficient de mite, armate, flote şi arme.

Puterea papalităţii s-a sprijinit pe „dreptul sabiei“ (Bula Unam Sanctam, Bonifaciu VIII, 18 noiembrie 1302; prezentată în Enciclopedia Catolică, xv, pag. 126), pe care Biserica Romano Catolică o invocă cu emfază în al său ezoteric cod de legi canonice. Este relevant citatul din Noul Testament în care Iisus Hristos îşi defineşte misiunea: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia“ (Matei, 10:34) şi îşi îndeamnă ucenicii să se înarmeze. (Luca 22:36).

Istoria papalităţii arată că papii au urmat sfatul lui Iisus ad litteram, căci ei şi-au justificat prin cuvântul lui Hristos cumplitele războaie şi principiile infernale pe care s-a fundamentat peste un mileniu de activităţi criminale nesancţionate de nimic.

Papii, executori ai unei „superstiţii depravate şi excesive“ (Meditaţii, Împăratul Roman Marcus Aurelius, c. 180) pe care Biserica modernă o prezintă ca centrul iubirii şi păcii, au fost în realitate, în cele mai multe cazuri, doar nişte strategi militari corupţi, indiferenţi la codul moralităţii creştine. Şi orice s-ar putea crede despre fermitatea papilor în a-şi menţine şi extinde puterea în această lume, nu se poate trece cu vederea sau apăra nepotismul şi corupţia din oficiul papal.

Cardinalul Roberto Francesco Romulus Bellarmino (1542–1621) a recunoscut aceste lucruri admiţând că „Papalitatea aproape că a eliminat creştinismul“, iar mai târziu eruditul enciclopedist Denis Diderot (1713–83) a adăugat în Enciclopedia sa: „De la fondarea sa într-o locaţie rău famată şi murdară din afara Romei, situată printre clădirile în ruină care marcau malul îndepărtat al Tibrului şi se întindeau până la marginile mlăştinoasei Ager Vaticanus [Câmpia Vaticanului], în care a fost adăpostită Biserica papilor … ea s-a transformat într-o chronique scandaleuse [o cronică a scandalurilor], iar supravieţuirea ei te face să reflectezi asupra naturii minţii umane care Documentarea figurilor ţipătoare dintr-o lungă linie de papi cu nume ca Adrian, Leon, Clement, Benedict, Bonifaciu, Gregorian, Inocenţiu, Celest, Pius (pios!), Alexandru, Eugeniu (eu, geniul!), Urban şi Ioan, nu intră în sfera acestei abordări critice. Nu avem aici cum să expunem în detaliu războaiele politice fără sfârşit şi asasinatele puse la cale secole de-a rândul de papi şi nici setea infinită de sânge şi lăcomia cumplitei Inchiziţii sau succesiunea nesfârşită de papi criminali, parohii înarmate şi prelaţi pătaţi de sânge.

Şi nici nu e locul aici să vorbim despre acel Papă care se autointitula Lucifer sau despre un alt Papă care a luat bani din trezoreria papală pentru a creşte cel mai frumos armăsar din Europa. Mai este apoi povestea puţin cunoscută a lui Alberic al III-lea, Conte de Tusculum, care a cumpărat Sfântul Scaun pentru fiul său de 12 ani, Theophylactus (Benedict al IX-lea; vezi prima parte) şi de indolenţa Bisericii moderne în descrierea acestuia ca: „…unul dintre cei mai tineri papi, ales unanim de o comisie specială spre bucuria fericiţilor cardinali desemnaţi legitim. Cardinalul Camerlengo este cel care l-a anunţat pe noul Papă la opt dimineaţa în prima zi, iar apoi cardinalii i-au adus primul omagiu (adoratio). După încheierea Conclavului, membrilor acestuia li s-au oferit anumite distincţii şi remuneraţii.“

Enciclopedia Catolică, Ed. Pecci, iii, pag. 255

 

De asemenea, vom povesti cu o altă ocazie despre Conclavul care a ales Papă un cardinal ce îngrozise întreaga Europă prin ordonarea masacrului de la Cesena din 1379, în care au fost ucişi toţi bărbaţii, femeile şi copiii oraşului. Intenţiile încărcate de violenţă din spatele acestui incident cumplit revelează adevărata natură şi adevăratele motivaţii ale capilor Bisericii, această poveste fiind o palmă usturătoare peste obrazul eticii şi pretenţiilor Bisericii.

Din astfel de incidente transpare faptul că papalitatea a privit credinţa adepţilor creştini doar ca pe o uşoară formă de nebunie. Biserica susţine că alegerea fiecărui Papă a fost ghidată de Sfântul Spirit, dar acest ghidaj a fost susţinut însă indirect dar eficient de mite, armate, flote şi arme.

Puterea papalităţii s-a sprijinit pe „dreptul sabiei“ (Bula Unam Sanctam, Bonifaciu VIII, 18 noiembrie 1302; prezentată în Enciclopedia Catolică, xv, pag. 126), pe care Biserica Romano Catolică o invocă cu emfază în al său ezoteric cod de legi canonice. Este relevant citatul din Noul Testament în care Iisus Hristos îşi defineşte misiunea: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia“ (Matei, 10:34) şi îşi îndeamnă ucenicii să se înarmeze. (Luca 22:36).

Istoria papalităţii arată că papii au urmat sfatul lui Iisus ad litteram, căci ei şi-au justificat prin cuvântul lui Hristos cumplitele războaie şi principiile infernale pe care s-a fundamentat peste un mileniu de activităţi criminale nesancţionate de nimic.

Papii, executori ai unei „superstiţii depravate şi excesive“ (Meditaţii, Împăratul Roman Marcus Aurelius, c. 180) pe care Biserica modernă o prezintă ca centrul iubirii şi păcii, au fost în realitate, în cele mai multe cazuri, doar nişte strategi militari corupţi, indiferenţi la codul moralităţii creştine. Şi orice s-ar putea crede despre fermitatea papilor în a-şi menţine şi extinde puterea în această lume, nu se poate trece cu vederea sau apăra nepotismul şi corupţia din oficiul papal.

Cardinalul Roberto Francesco Romulus Bellarmino (1542–1621) a recunoscut aceste lucruri admiţând că „Papalitatea aproape că a eliminat creştinismul“, iar mai târziu eruditul enciclopedist Denis Diderot (1713–83) a adăugat în Enciclopedia sa: „De la fondarea sa într-o locaţie rău famată şi murdară din afara Romei, situată printre clădirile în ruină care marcau malul îndepărtat al Tibrului şi se întindeau până la marginile mlăştinoasei Ager Vaticanus [Câmpia Vaticanului], în care a fost adăpostită Biserica papilor … ea s-a transformat într-o chronique scandaleuse [o cronică a scandalurilor], iar supravieţuirea ei te face să reflectezi asupra naturii minţii umane care permite ca un sistem atât de imoral să se perpetueze.

O astfel de asociere poate fi un bun motiv de pierdere a credinţei. Cei care studiază adevărata istorie cunosc atât de bine aceste fapte încât legătura dintre ierarhia papală, brutalitate şi trădare, precum şi neglijarea cu bună ştiinţă a reformelor, evocă spectrul prăbuşirii spirituale a credinţei catolice.“ În vremurile noastre indulgente, unii scriitori ai Bisericii încearcă să purifice profilurile papilor trecutului, însă Dr. Ludwig Pastor (1854–1928), istoric catolic german al papalităţii, a admis plin de francheţe aroganţa lor nemăsurată, observând că „dovezile împotriva Sfinţilor Părinţi sunt atât de puternice încât este imposibil ca reputaţia lor să fie salvată“.

History of the Popes from the Close of the Middle Ages, Ludwig Pastor Freiherr von Campersfelden; citat în A History of the Popes, Dr. Joseph McCabe, op. cit., vol. 2.

 

Puterea spirituală pe care o posedă papii, considerată atât de importantă pentru creştini, a creat cea mai promiscuă, plină de cruzime şi infamă instituţie cunoscută în istoria civilizaţiei. Cel care încearcă să-i găsească scuze încercând să îi convingă pe cititori că papii au fost o forţă constructivă a istoriei, contrazic flagrant faptele istorice. The Cambridge Modern History, o autoritate raţională, afirmă că „rar s-au mai pomenit standarde mai scăzute de moralitate decât cele care au înflorit în timpul pontificatelor de la sfârşitul Evului Mediu“ (vol.1, pag. 673).

La acestea se poate adăuga opinia autorului acestui articol, bazată pe mulţi ani de cercetare, că adevărata dimensiune a depravării oficiului papal este dată de faptul că ea a început dinainte de perioada Sfântului Imperiu Roman al lui Carol cel Mare (d. 814) şi a continuat mult după Conciliul de la Trent (1545–63), fiind eradicată doar sub presiunea protestantismului.

Majoritatea catolicilor nu cunosc adevărata istorie a Bisericii, nici caracterul aspru şi profan al papilor ei. Însă pe măsură ce ajung să străpungă barierele pe care ierarhia catolică le-a pus în calea adevărului, văd tot mai clar că imaginea impunătoare şi demnă de încredere a papilor este falsă.

Afirmaţiile moderne că papii au promovat revoluţia în gândire a Europei este o mistificare plină de tupeu a faptelor. Lumea poate afla acum că papalitatea, în loc de a ghida Europa pe drumul civilizaţiei, a întreţinut chiar şi prin cei mai iluştri reprezentanţi ai săi, de-a lungul a secole întregi, o stare de conflict şi de degradare.

Oficiul papal este unic în istoria religiei, nu doar din cauza proporţiei uriaşe de figuri dezonorante care au ocupat scaunul papal, ci mai ales din cauza sângelui vărsat în apărarea puterii sale, necinstei exponenţilor săi şi trecutului încărcat de trădare a propriilor idealuri.

Facebook Comments
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns