ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (11)

ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (11)

Distribuie daca ti-a placut!

Articol apărut în revista Nexus New Times magazine. 

de Tony Bushby

Toate acestea se întâmplau cu aproximativ 500 de ani înainte ca Vaticanul să primească prima licenţă bancară. Lordul Bryce (1838–1922), jurist britanic, scriitor şi om de stat, a rezumat calităţile mentale şi spirituale ale preoţimii, aşa cum era ea reflectată de practica indulgenţelor.

El a caracterizat conceptul de indulgenţe drept „o fraudă imensă la adresa celor naivi… un fals de rău augur şi cea mai clară dovadă a adevăratelor intenţii şi credinţe ale preoţimii care îi dădea girul“.

The Holy Roman Empire, Lord Bryce, 1864, cap. vi, pag. 107; textul latin, extrase, pag. 76

 

Pentru a-şi reumple cuferele şi a-şi menţine standardele „de abundenţă şi de lux“ Leon a extins indulgenţele transformându-le într-o sursă majoră de venituri pentru Biserică, dezvoltând un larg oficiu bisericesc care să colecteze plăţile. În planurile sale, a fost ajutat în principal de ruda sa, Laurentius Pucci, pe care l-a numit Cardinal de Santi-quattro şi de Johann Tetzel, fost ofiţer al Cavalerilor Teutoni din Prusia. Aceştia au angajat mai mulţi comercianţi care să ţină socoteala bunurilor obţinute în schimbul indulgenţelor, iar apoi Papa a pornit într-un tur al Italiei menit să stimuleze vânzările.

Consemnarea pitorească ce urmează este luată din Enciclopedia, fiind probabil justificarea gestului Papei Clement al XIII-lea (1758–69) care a comandat distrugerea tuturor volumelor imediat după publicare în 1759.

The Censoring of Diderot’s ‘Encyclopédie’ and the Re-established Text, D. H. Gordon şi N. L. Torrey, Columbia University Press, New York, 1947

 

„Purtătorii de indulgenţe treceau prin ţară în căruţe vesele, escortaţi de treizeci de cavaleri, cu fală şi cu dare de mână. Bula Papală era purtată în faţa alaiului pe o pernă de catifea stacojie, sau uneori pe o ţesătură din aur. Căpetenia vânzătorilor de indulgenţe venea în urma lui cu escorta sa, ducând o cruce mare şi roşie de lemn. Întreaga procesiune mergea astfel cântând, învăluită în fum de tămâie. Îndată ce crucea a fost ridicată, iar braţele papei au fost atârnate asupra ei, Tetzel a urcat în amvon şi cu o voce puternică a început să preamărească în faţa mulţimii, eficienţa indulgenţelor. Papa a fost ultimul care luă cuvântul. El răcni: «daţi banii, daţi banii, daţi banii ». Acest răcnet îngrozitor i-a speriat pe câţiva tauri sălbatici care au dat iama în mulţime cu coarnele.“

Enciclopedia lui Diderot, 1759; dezvoltată în History of the Great Reformation of the 16th Century, J. H. Merle d’Aubigné, 1840, Londra, ed. trad. Prof. S. L. MacGuire, 1942, vol. 2, pag. 168

 

Tetzel şi preoţii săi îşi prezentau misiunea într-o lumină falsă şi exagerau valoare indulgenţelor pentru a-i face pe oameni să creadă că „îndată ce vor da bani, vor fi mântuiţi şi nu vor mai ajunge în purgatoriu“.

Enciclopedia lui Diderot.

 

Opoziţia mişcării protestante la vânzarea de indulgenţe a fost atât de vehementă încât Papa Leon al X-lea s-a văzut nevoit să emită o bulă intitulată Exsurge Domine, prin care erau condamnate afirmaţiile lui Martin Luther conform cărora „indulgenţele sunt o fraudă comisă la adresa credincioşilor, o jignire şi o fărădelege comisă împotriva lui Dumnezeu“.

Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., op. cit., vol. ix, pag. 788; şi James Moore’s Dublin Edition, 1790–1797, despre Medici

 

Martin Luther, 1483-1546, preot, doctor în teologie, iniţiatorul mişcării protestante, s-a ridicat împotriva vânzării de indulgenţe şi a întocmit un program de reformă care conţinea 95 de teze.

Portret de Lucas Cranach „Bătrânul“, 1529

Cardinalul Pietro Bembo, 1470 – 1547, erudit, poet şi teoretician literar italian, a avut o influenţă importantă în dezvoltarea limbii italiene şi a muzicii seculare.

Portret de Tizian, 1540

Cu 45 de ani mai târziu, Conciliul din Trent a pronunţat „anatema împotriva celor care afirmau că indulgenţele sunt fără valoare sau negau autoritatea Bisericii de a le oferi“.

Enciclopedia Catolică, vii, pag. 783-784.

 

Pentru a-şi finanţa stilul de viaţă, Leon a împrumutat sume uriaşe de bani cu o dobândă de 40% de la bancheri. Bordelele înfloritoare pur şi simplu nu reuşeau să verse suficienţi bani din taxe, deşi existau 6800 de prostituate înregistrate care îşi ofereau serviciile unei populaţii masculine de 50.000. Darurile pe care le făcea rudelor, prietenelor, artiştilor, scriitorilor şi muzicienilor, întreţinerea curţii sale luxoase, costurile noii Biserici a Sfântului Petru, cheltuielile cu războiul de la Urbino şi sumele achitate lui Tetzel pentru pregătirea noii cruciade îl falimentau. Armata lui Leon a fost înfrântă de regele francez Francisc I (1494–1547) care a invadat Italia în 1515, iar Vaticanul a fost nevoit să cedeze controlul asupra întregii Biserici Franceze şi asupra veniturilor acesteia. La Roma bancherii înşişi au ruinat Biserica. Compania Bini îi împrumutase lui Leon 200.000 de ducaţi, Gaddi 32.000, Ricasoli 10.000; în plus, pentru că Cardinalul Pucci îi împrumutaseră 150.000 şi Cardinalul Salviati 80.000, aceştia aveau primii drepturi asupra oricăror proprietăţi dobândite. Leon a murit sărac lipit pământului.

Crises in the History of the Papacy, op. cit., cap. vi

 

El folosise ca şi gaj pentru împrumuturile sale proprietăţile funciare ale bisericilor, mănăstirilor, aşezărilor de măicuţe, Villa Medici, argintăria de la Vatican, tapiţeriile, colecţiile valoroase de manuscrise, bijuteriile şi infamul Scaun al Sfântului Petru, construit de Regele Carol cel Chel şi expus la Vatican până în 1656 ca o relicvă autentică pe care a şezut cândva Sfântul Petru. Pentru a-şi reumple visteria, Leon a creat 1.353 de noi funcţii, pentru care cei numiţi au plătit o sumă totală de 889.000 ducaţi (11.112.500 de dolari la valoarea din 1955). El a numit 60 de noi şambelani şi 141 viconţi dintre cele 2.000 de persoane din suita sa de la Vatican primind de la acestea în total 202.000 de ducaţi. În iulie 1517, el a numit 31 de noi cardinali, aleşi „nu atât dintre cei cu merite deosebite, ci dintre cei care plăteau cel mai mult pentru onoare şi putere“. De exemplu, Cardinalul Porizzetti a plătit 40.000 ducaţi. În total, cei numiţi de Leon în aceste poziţii au vărsat în trezoreria papală încă o jumătate de milion de ducaţi. Chiar şi blazata Italie a fost şocată de tranzacţiile financiare ale papei şi i-au făcut pe germani să se alăture revoltei lui Luther din octombrie 1517. Unii cardinali primeau din partea bisericii un venit de 40.000 de ducaţi pe an şi locuiau în palate grandioase cu nu mai puţin de 300 de servitori, palate care adăposteau opere de artă de mare valoare şi întregul lux disponibil la aceea vreme. În timpul pontificatul său, Leon a cheltuit în total 4.500.000 de ducaţi (echivalentul a 56.250.000 de dolari la valoarea din 1955) iar la moartea sa mai era dator cu 400.000.

A History of Popes, op. cit., vol. 2

 

Satira cea mai circulată la adresa lui era „Evanghelia lui Marcu şi Argint“, care spunea:

„În acele zile, Papa Leon le-a spus clericilor:

«Când Iisus, Fiul Omului va veni la Scaunul Preasfinţiei Noastre, întrebaţi-L întâi de toate, «Prietene, pentru ce şmecherie ai venit Tu aici?» Şi dacă nu vă dă aur sau argint, aruncaţi- L în întunericul de afară.»“

A History of Popes, Dr. Joseph McCabe, ibid., vol. 2, cap. The Age of Power

 

Papa Leon al X-lea este cel care a făcut declaraţia cea mai defăimătoare şi mai dăunătoare la adresa creştinismului din istoria Bisericii. Afirmaţiile lui au arătat lumii că Vaticanului îl prezintă pe Iisus Hristos într-o lumină falsă.

La un banchet din Vinerea Mare ţinut la Vatican în 1514, în compania a „şapte intimi“ (Annales Ecclesiastici, Caesar Baronius, Folio Antwerp, 1597, tomul 14), Leon a făcut un anunţ şocant pe care Biserica tot încearcă de atunci să îl rectifice. Ridicând în aer o cupă de vin, Papa Leon a făcut următorul toast: „Ştim prea bine ce superstiţie profitabilă a fost pentru noi şi pentru înaintaşii noştri această fabulă despre Hristos.“ Declaraţia Papei este consemnată în jurnalele a doi cardinali – Cardinalul Pietro Bembo (Scrisori şi comentarii cu privire la Papa Leon al X-lea, retipărită în1842) şi Cardinalul Paolo Giovio (De Vita Leonis Decimi, op. cit.), doi dintre cei care au fost martorii ei.

(Cardinalul) Caesar Baronius (1538–1607) a fost bibliotecarul Vaticanului timp de şapte ani şi a scris o istorie în 12 volume a Bisericii cunoscută sub numele de Annales Ecclesiastici. El a fost cel mai remarcabil istoric al Bisericii catolice (Enciclopedia Catolică, Ediţie revăzută, 1976, ii, pag. 105), iar consemnările lui oferă informaţii de culise vitale pentru descifrarea denaturării creştinismului.

Cardinalul Baronius, care a refuzat de două ori să devină Papă în 1605, a făcut următorul comentariu despre declaraţia lui Leon al X-lea:

„Pontiful a fost acuzat de ateism, pentru că l-a negat pe Dumnezeu şi l-a numit pe Hristos de faţă cu cardinalii Pietro Bembo, Jovius şi Iacopo Sadoleto, precum şi cu alţii din anturajul său intim „o fabulă“… acest lucru trebuie îndreptat.“

Annales Ecclesiastici, op. cit., tomurile viii şi xi

 

Într-o ediţie timpurie a Enciclopediei catolice (Ed. Pecci, iii, pag. 312-314, passim), Biserica a dedicat două pagini şi jumătate pentru a contracara cea mai distructivă afirmaţie făcută vreodată de un cap al creştinătăţii. Argumentele ei în acest sens sunt că Papa voise să spună prin „profitabil“ „de câştigat“ şi că prin „fabulă“ se referise la „tradiţie“. Astfel, diverşi teologi catolici confuzi au argumentat că, în fapt, Papa voise să spună: „Cât de mult au avut creştinii de câştigat prin această minunată tradiţie a lui Hristos“. Însă Papa n-a spus asta. Tocmai consemnările Bisericii susţin această afirmaţie a Papei. În jurnalele sale, Cardinalul Bembo, care a fost timp de şapte ani secretar papal, a adăugat că Leon „… era faimos pentru necredinţa sa în creştinism. El a acţionat împotriva credinţei şi astfel, conform viziunii Evanghelice, se cade să spunem că era un eretic; se făcea vinovat de sodomie cu şambelanii săi; se deda plăcerilor, luxului, leneviei, ambiţiilor, curviei şi dorinţei; îşi petrecea tot timpul în compania bufonilor şi muzicanţilor. Beţiile Sfinţiei Sale erau proverbiale, suferea de incontinenţă şi de ameţeli, iar fărădelegile lui distrugeau caracterul oamenilor.“

Scrisori şi comentarii cu privire la Papa Leon al X-lea, ibid.

 

În numele Bisericii, Cardinalul Baronius vine în apărarea declaraţiei Papei Leon, spunând despre ea că era „invenţia unei minţi bolnave“.

Annales Ecclesiastici, op. cit., tomul iv

 

Dar fiind de acord cu comportamentul tiranic al Papei, el susţine în esenţă declaraţia Papei, invocând infailibilitatea Bisericii Romei: „În  ceea ce priveşte lipsa lui de moralitate, noi, după o deliberare atentă alături de fraţii noştri din Sfântul Conciliu şi de mulţi alţii, deşi considerăm că [Leon al X-lea] nu este demn de Scaunul Papal totuşi nu trebuie să uităm că Papa Leon cel Mare [440–461] a rânduit că prestigiul Sfântului Petru nu poate suferi nici o impietate, nici chiar din partea unui urmaş nedemn [vezi Enciclopedia Catolică, i, pag. 289, 294,

passim]. În ceea ce priveşte sfânta învăţătură, în calitate de Vicar al lui Hristos, el şi-a îndeplinit misiunea de a propovădui această cunoaştere întru adevăr; şi cu toţii îi dăm girul, pentru că nimeni nu se revoltă fără să fie exclus din Biserică; infama mărturie şi comportamentul lui sunt iertate şi uitate cu bunăvoinţă.“

Annales Ecclesiastici, ibid.

 

Ulterior, John Bale (1495–1563) a profitat de confesiunea Papei Leon şi de recunoaşterea Vaticanului că Papa a spus adevărul despre „fabula despre Hristos“ şi că „a propovăduit această cunoaştere întru adevăr.

Annales Ecclesiastici, ibid.

 

Bale era un englez care intrase în tinereţe în Ordinul Carmeliţilor dar care a abandonat Ordinul după ce Inchiziţia i-a măcelărit familia.

Despre cele cinci plăgi ale Bisericii [intitulată iniţial Cele cinci răni ale Bisericii], Contele Antonio Rosmini [preot catolic şi consilier papal], 1848, trad. în engl. de Prof. David L. Wilhelm, Russell Square Publishing, Londra, 1889.

 

El a devenit scenarist, iar în 1538 a scris o serie de piese satirice de pantomimă prin care lua în râs pretinsa sfinţenie a Bisericii Catolice „parodiindu-i riturile şi tradiţiile pe scenă“.

Opera completă a lui John Bale, ed. Peter Happé, Boydell & Brewer, Cambridge, 1985.

 

După dezvăluirea publică a naturii găunoase a catolicismului, „oamenii se bucurau că venise sfârşitul papalităţii şi al Bisericii“ (Despre cele cinci plăgi ale Bisericii, op. cit.). Însă ulterior istoricii creştini au numit, plini de resentimente, aceste piese de teatru „acea satiră abominabilă“, pretinzând cu falsitate că tocmai ele fuseseră cauza declaraţiei france a Papei Leon.

De Antiqua Ecclesiae Disciplina, Episcopul Louis Dupin [istoric catolic], manuscrisul de la Paris, 1686.

Facebook Comments
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.