ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (10)

ISTORIA CRIMELOR PAPALITĂȚII (10)

Distribuie daca ti-a placut!

Articol apărut în revista Nexus New Times magazine. 

de Tony Bushby

Papa Iulius al II-lea, „Războinicul Romei“

Papalitatea a continuat pe panta desfrâului neegalat în istoria religiilor lumii, prin înscăunarea a încă unui Papă militarist şi fără credinţă. Acesta a fost Giuliano della Rovere (1443–1513) care şi-a ales numele de Iulius al II-lea. (1503–1513). (v. poza, portret de Rafael). Ca un adevărat prinţ secular, noul Papă lupta şi ţesea intrigi, rămânând celebru pentru războaiele îndelungate şi sângeroase. El se afla mereu pe câmpul de luptă în fruntea armatelor sale, ferm convins de legitimitatea teribilelor bătălii pe care le dădea. Îşi conducea trupele îmbrăcat în armură, la un moment dat fiind chiar în pericol de a fi luat prizonier.

Florentinul Francesco Guicciardini (1483–1540), cel mai de seamă istoric al vremii şi guvernator papal al provinciilor Modena şi Reggio, remarca faptul că Iulius nu are nimic dintr-un preot în afară de nume, descriindu-l ca „…un soldat în robă; obişnuia să bea mult şi să înjure ca un birjar când se afla în fruntea trupelor lui; era încăpăţânat, necioplit, cu un temperament dificil şi greu de ţinut în frâu. Avea obiceiul să urce călare treptele până la dormitorul lui papal şi să-şi priponească la uşă calul“.

Istoria d’Italia, Francesco Guicciardini, 1537, 1832 ed.; citat în A History of the Popes, Dr. Joseph McCabe, C. A. Watts & Co., Londra, 1939, vol. 2, cap. viii, The Inevitable Reformation.

Pe vremea când era cardinal, Iulius avusese trei sau chiar cinci copii, iar nobilii romani îl acuzau, pe baza unor dovezi clare, de vicii nefireşti. În articolul de faţă nu ne interesează însă dacă a avut trei sau cinci copii, aşa cum a rămas în conştiinţa oamenilor.

Trebuie însă remarcate alte aspecte ale comportamentului său. Ferdinand Gregorovius (1821–1891), mare istoric şi teolog german, care era lipsit total de prejudecăţi în ceea ce priveşte papalitatea, îl considera „una dintre cele mai profane şi mai neecleziastice figuri ce au ocupat vreodată Sfântul Scaun“, afirmând că „nu avea nici cea mai mică urmă de pietate creştină“.

Geschichte der Stadt Rom im Mittelalter, 1859–1872, trad. 1895–1902; citat în Crises in the History of the Papacy, Dr. Joseph McCabe, Putnam, 1916, cap. vi, The Papacy in the Decline.

Istoricii creştini se crispează atunci când citesc cuvintele Papei Iulius care redau convingerea acestuia: „creştinii sunt o masă greu de controlat, analfabetă şi superstiţioasă“ (Enciclopedia lui Diderot, 1759) Ne este astfel uşor să înţelegem de ce a fost catalogat drept o ruşine..

Papa a primit netulburat criticile unei delegaţii de călugări la adresa clericilor săi şi a moravurilor cardinalilor. Nu era prima oară când auzea astfel de lucruri; de secole oamenii se plângeau de papi, de cardinali, de episcopi şi de preoţii care duceau o viaţă imorală; de faptul că papii iubeau sexul, puterea şi bogăţia mai mult decât menirea de Vicari ai lui Hristos. Papa îşi sfătuia secretarul să aibă trei amante în acelaşi timp, „în cinstea Sfintei Treimi“ şi admitea deschis că îi plăcea la nebunie să fie numit de către popor „Războinicul Romei“. Se plictisise de priveliştea Giuliei Farnese [celebra amantă a Papei Alexandru al VI-lea, n. ed.] întruchipând-o într-o frescă pe Fecioara Maria şi dorea să se mute în cele patru încăperi în care locuise odinioară Papa Nicolae al V-lea (1447 – 1455) cerând ca aceste încăperi să fie împodobite cu picturi conforme cu modul eroic în care el se auto-percepea. În vara lui 1508, Iulius l-a chemat la Roma pe Rafael (1483–1529) şi cam în aceeaşi perioadă a comandat pentru Vatican o serie de lucrări lui Michelangelo (1474–1564). Drept urmare Michelangelo a sculptat o statuie din marmură a Papei, iar Iulius al II-lea a studiat-o cu o expresie uimită întrebând: „Ce e obiectul ăla sub braţul meu?“ „O Biblie, Preasfinţia Voastră“, a răspuns Michelangelo. „Dar ce treabă am eu cu Bibliile?“, a tunat Papa. „Eu sunt un războinic, mai bine pune acolo o sabie.“

Istoria d’Italia, op. cit.; citat din O istorie a Papalităţii, ibid.

Preferinţa lui pentru sabie în loc de Biblie a făcut înconjurul Romei, care l-a numit „Papa cel cumplit“ sau „Papa terorii“ (ibid.). La moartea sa, pe 21 februarie 1513, populaţia a răsuflat uşurată.

Din păcate însă pentru locuitorii Romei, cel care a sosit la Vatican alături de o întreagă suită de consilieri militari, a fost unul dintre cei mai detestaţi papi din istorie. Este vorba despre obezul şi afabilul Giovanni de’ Medici (1475–1521), fost comandant al armatei Papei Iulius.

 

Papa Leon al X-lea şi infama sa proclamaţie

Pe 11 martie 1513, Giovanni a fost ales Papă şi şi-a luat numele de Leon al X-lea. Nu fusese încă hirotonisit, însă această problemă a fost remediată pe 15 martie în cadrul comemorării la Vatican a aniversării morţii Divinului Iulius (Iulius Cezar).

Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., Edinburgh, 1788–97, vol. ix

E aproape inutil să spunem că cei care caută justificări şi scuze pentru comportamentul lui Alexandru al VI-lea şi a lui Iulius al II-lea, îl lasă pe Leon al X-lea în plata criticilor răutăcioşi. El i-a satisfăcut doar pe „aceia care priveau Curtea Papală ca pe un loc de distracţii“.

Enciclopedia Catolică, Pecci ed., 1897, iii, pag. 227

Suspiciunea populară că Leon a început să se dedea la vicii nefireşti după ce a devenit Papă se răspândise în Roma, iar doi istorici importanţi ai timpului au consemnat-o. Guicciardini observa că noul Papă accepta bucuriile păgâne ale vieţii şi că era „excesiv de devotat cărnii, în special acelor plăceri pe care decenţa ne împiedică să le menţionăm“.

Istoria d’Italia, 1832 ed., lib. xvi, cap. v. pag. 254

Cardinalul Paolo Giovio (Jovius), biograful lui Leon al X-lea, după ce vorbeşte de „luxul excesiv“ şi de „privilegiile regale“ ale papei, susţinea că acesta „pătrunsese secretele nopţii“, adăugând: „Şi nu era nici străin de infamia de a nutri o dragoste necurată pentru unii dintre şambelanii săi, toţi aceştia membri ai unora dintre cele mai nobile familii din Italia“.

De Vita Leonis Decimi, Pontificus Maximus, Paolo Giovio, 1897, pag. 96-99

 

Cu toate acestea, oamenii bisericii de azi îl slăvesc pe Leon numindu-l „un monument al moralităţii, de o profundă sinceritate spirituală“ (The Oxford Dictionary of the Christian Church, ed. F. L. Cross, 1963, 2nd ed., pag.799; The New International Dictionary of the Christian Church , ed. J. D. Douglas, Zondervan, 1974, pag. 591), adăugând că datorită pioşeniei lui a primit votul unanim al cardinalilor.

Cu toate acestea, cronicile relatează o cu totul altă poveste: „Când Papa Iulius a murit, Giovanni de’ Medici (viitorul Leon al X- lea) suferea, la Florenţa, de o boală venerică foarte gravă. A fost dus la Roma într-o lectică. Mai târziu, a făcut o ulceraţie. Supuraţia răspândea o duhoare atât de mare încât s-a răspândit în toate chiliile din enclavă, care erau separate doar de nişte pereţi subţiri. Cardinalii s-au consultat cu medicii din enclavă pentru a afla ce se întâmplă. Aceştia, după ce fuseseră mituiţi [chiar de Giovanni de’ Medici], au răspuns că de’ Medici mai avea cel mult o lună de trăit. Acesta este motivul pentru care a fost ales Papă. Astfel Giovanni de’ Medici, care avea pe atunci 38 de ani, a fost ales Papă ca urmare a unei dezinformări. Cum bucuria poate să vindece orice, el s-a însănătoşit curând, astfel că bătrânii cardinali au avut motive să se căiască.“

Encyclopaedia Britannica, 3rd ed., op. cit., vol. ix, pag. 788

 

Acum în Sfântul Scaun trona un Leon al X-lea prosper şi robust, iar prima sa declaraţie a fost:

„Dumnezeu m-a făcut Papă, e timpul să mă bucur de asta“

Encyclopaedia Britannica, 13th ed., xix, pag. 926-7

 

O declaraţie ce prefigura faptele unui om care a dezvoltat comerţul cu „indulgenţe“ şi a creat contextul unei noi lovituri militare (a 18-a cruciadă de după 1096).

Biserica i-a rezumat în chip de scuză mandatul: „Ca ecleziast, defectele sale profesionale, indiferenţa declarată faţă de autocontrol, cunoscuta autoindulgenţă şi lipsă de principii ferme, tendinţa spre disimulare, hedonismul său profund şi cultivarea companiei muzicanţilor, măscăricilor şi bufonilor l-au făcut demn de dispreţ sau chiar mai rău. Prin stilul său de viaţă risipitor, luxos şi grandoman, prin felul în care s-a implicat în politica agitată a vremii… Leon a ruinat trezoreria papală.“

Annales Ecclesiastici, Caesar Baronius, Antwerp, 1592–97, folio iii

 

Leon a strâns în jurul său personaje de cea mai joasă speţă: linguşitori, depravaţi, autori ai unor comedii obscene care se puneau adesea în scenă chiar la Vatican, cu cardinali pe post de actori. Prietenul său cel mai bun a fost Cardinalul Bimmiena, ale cărui comedii erau mai obscene decât toate comediile antice romane sau greceşti şi care a fost una dintre cele mai imorale figuri ale vremii. Leon trebuia să se abţină de la mâncare din cauză că suferea de obezitate, cu toate acestea banchetele pe care le dădea erau pe cât de costisitoare pe atât de vulgare, iar cei mai grosolani măscărici şi cei mai abjecţi curtezani erau invitaţi să stea la masă cu Papa şi cu cardinalii. Dat fiind că aceste fapte sunt certe, Biserica nu îi neagă viciile. În chestiunile publice, Leon al X-lea are reputaţia răsunătoare de cel mai mârşav Vicar al lui Hristos din perioada Renaşterii. Din păcate nu avem destul spaţiu aici pentru a relata extraordinara poveste a alianţelor, a războaielor purtate şi a trădărilor pline de cinism ale acestui Papă. Nepotismul său a fost la fel de corupt ca şi al predecesorilor lui. Atunci când câţiva cardinali au conspirat la uciderea lui, Papa a ordonat ca servitorilor acestora să li se smulgă carnea cu cleşti înroşiţi în foc pentru a-i face să vorbească.

Crises in the History of the Papacy, op. cit., cap. v,The Popes React with Massacre and Inquisition

Portretul Papei Leon al X-lea şi a verilor săi, cardinalii Giulio de’ Medici şi Luigi de’ Rossi.

Pictură de Rafael

Biserica nu a avut nici un Papă care să fie mai dedicat plăcerilor exorbitante sau care să caute cu atâta aviditate înavuţirea precum Leon al X- lea. Papa Iulius al II-lea acordase anterior indulgenţe tuturor celor care au contribuit la construcţia bisericii Sfântul Petru de la Vatican, iar Leon al X-lea a extins rapid această doctrină. Bogaţii cumpărau indulgenţe şi pe loc li seiertau păcate precum crima, poligamia, sacrilegiul, sperjurul şi vrăjitoria.

Indulgenţele: origine, natură şi dezvoltare, Quaracchi, 1897

 

În schimbul unei sume de bani, a unei donaţii imobiliare sau a unui act de penitenţă, se acorda iertarea sau promisiunea uşurării chinurilor în purgatoriu oricărei persoane care îmbogăţea Biserica. În anul în care a fost ales, el a vândut arhidioceza de la Mainz şi două alte dioceze unui tânăr nobil, care ducea o viaţă uşuratică, Albert de Brandenburg, pentru o sumă uriaşă, şi i-a permis să-şi recupereze investiţia printr-un trafic sordid cu indulgenţe, fapt ce urma să îl scandalizeze pe Martin Luther câţiva ani mai târziu. Bogătaşii nu erau singurii aflaţi în vizorul Papei: „Aici… dragostea pentru bani era rădăcina răului; indulgenţele erau folosite de mercenarii bisericii ca mod de înavuţire… credincioşii mai slabi la minte erau extorcaţi de bani în schimbul promisiunii fericirii eterne în lumea aceasta şi a gloriei eterne în viaţa de după.“

Enciclopedia Catolică, vii, pag. 787

Facebook Comments
  •  
  •  
  •  

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.